Vestea plecării în veșnicie a regretatei realizatoare de emisiuni TV Florentina Satmari a adus astăzi multă tristețe în sufletele artiștilor români și ale tuturor celor cu care a colaborat de-a lungul multor ani pentru a realiza emisiuni de divertisment, de mare audiență, pe posturile TVR, Național TV și Favorit TV.
Muzeul „Casa Romanței” din Târgoviște îi onorează activitatea și memoria prin includerea sa în galeria personalităților care au contribuit la promovarea Romanței românești și a Festivalului Național de Romanțe „Crizantema de aur” de la Târgoviște. Monografia „Istoria Crizantemei de aur” include multe amintiri prețioase legate de activitatea remarcabilă a realizatoarei de emisiuni Florentina Satmari, cărora le-a adăugat, în anul 2007, o autobiografie emoționantă pe care a trimis-o spre publicare în prima ediție a monografiei festivalului. O publicăm și aici și ne rugăm Bunului Dumnezeu să dea iertare de păcate și odihnă veșnică sufletului generos al celei care a fost MĂMUCA pentru mulți artiști români! Transmitem sincere condoleanțe familiei!
Alina Mavrodin și Teodor Vasiliu
FLORENTINA SATMARI
O stea printre stelele romanței
(Material publicat în monografia „Istoria Crizantemei de aur”, 2007)
Autobiografia unei vieți dăruite cu sinceritate și profesionalism muzicii românești și Crizantemei de Aur
Am venit pe lume,
Într-o zi anume,
Într-o casă țărănească,
Cu mușcate la fereastră,
Într-un sat fără renume,
Nemurire i se spune…
Satul meu Nadășa din județul Mureș este o mică așezare românească între Reghin și Sovata cu dealuri și păduri seculare cu oameni săraci, dar harnici și primitori, cu ușa deschisă întotdeauna pentru cei loviți de soartă, care din puținul lor au dăruit și celor mai nevoiași. Sunt al șaptelea copil al familiei Carolina și Teodor Danciu. La numai trei ani și jumătate, mama mea, de care eram nedezlipită zi și noapte, în urma unei simple răceli a închis ochii pentru totdeauna, lăsând cei șapte copii în voia sorții. Nimeni nu credea atunci că eu voi supraviețui, mai ales că eram atât de legată de ea. M-au crescut frații mai mari și m-au învățat să mă lupt cu viața de mică. Dumnezeu m-a întărit pentru că mama cu siguranță mi-a lăsat moștenire tot ce a avut ea mai bun: talent, putere de muncă și dăruire semenilor.
Când am încetat să plâng după mama am început să cânt consătenilor când mă duceam la munca câmpului. La școală am fost ambițioasă și silitoare, n-am lăsat niciodată locul I nimănui. La serbările școlare cântam, recitam poezii de cel puțin 50 de strofe și dirijam corul de copii încă din clasa a II-a. La terminarea celor șapte clase, diriginta mea și profesorii au sfătuit-o pe sora mea mai mare să mă ajute să intru la școala pedagogică, pentru că ar fi păcat să nu le urmez calea. Cum în județul meu nu era o asemenea școală și nici cine să mă îndrume, am luat singură hotărârea și am plecat în necunoscut, luând drumul Clujului fără ca tata să știe, cu un coș în mână în care sora mea mai mare mi-a pus o pâine, o bucată de slănină și cinci castraveți de grădină. Așa am ajuns la Institutul Pedagogic din Cluj, unde 380 de copii cu părinți de mână dădeau admitere. Am început să plâng că lângă mine nu era nimeni care să mă susțină și că nu voi reuși, plângeam nu pentru că n-aș fi găsit și altă cale în viață, ci pentru că nu vroiam să-mi dezamăgesc profesorii. Dumnezeu m-a ajutat și de această dată să-mi depășesc frustrările copilăriei și nu numai, că am fost admisă, dar am reușit în toți acești ani să mă mențin pe primul loc.
Ca viitor învățător, toate materiile erau importante, dar muzica avea un rol aparte. Am studiat vioara și în anul al doilea am cântat în orchestra semi-simfonică a școlii, dar eram și solistă vocală și prezentatoare în spectacolele interșcolare. Dornică de auto-depășire, mergeam la Școala populară de artă, pe furiș din cămin, unde luam lecții de recitare și actorie. În anul al II-lea, în secret față de profesori, am pus în scenă, ca regizor și rol principal, vodevilul „Piatra din casă” de Vasile Alecsandri, spectacol pe care l-am prezentat ca surpriză profesorilor la sfârșit de an școlar. Am absolvit Institutul Pedagogic de Învățători și doream să dau admitere la Institutul de Teatru din București. Cum istoria se repetă, la banchetul de absolvire fiecare profesor mă ruga să dau admitere la o facultate legată de materia lui. Profesorul de muzică a pus punct: „Domnișoară, dacă nu te duci la Conservator, nu vreau să te mai văd niciodată”. Atunci, m-am hotărât să dau admitere la Conservatorul de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, la Facultatea de Canto și Instrumente – secția canto clasic.
Așa se face că, probabil, cifra 2 m-a urmărit: în clasa a II-a recitam, în anul II al Institutului pedagogic am făcut regie pentru ca în anul II de Conservator, după numai doi ani de studiu de canto și mișcare scenică am debutat la Opera din Cluj cu rolul Michaelei din opera Carmen de Bizet, fiind acompaniată de corul și orchestra Operei Maghiare din Cluj.
Nici nu realizam ce se întâmplă cu mine. În acel an l-am cunoscut, absolut întâmplător, pe viitorul meu soț, regizorul de film A. Satmari, venit într-o delegație la Cluj, care mă văzuse în spectacol și mi-a spus că i-a plăcut foarte mult ce a văzut. Au urmat schimburi de scrisori și, după un an, a venit și cererea în căsătorie. Am spus „da” fără să mă gândesc prea mult, numai că, nu am realizat că va trebui să mă mut la București și să întrerup legăturile cu profesorii mei extraordinari de la Cluj, care și-au pus speranțe în mine și să intru într-o altă lume, o lume mai dură, cea a capitalei. Așa se face că anii IV și V i-am continuat la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, dar norocul nu m-a părăsit pentru că am ajuns la clasa de canto a profesoarei Magda Ianculescu, care m-a adoptat repede și am devenit eleva ei preferată.
Dorind să mai studiez în continuare, am refuzat repartiția guvernamentală la „Teatrul Muzical” din Brașov și, cu gândul la Scala din Milano, am continuat studiile muzicale, în particular, cu profesoara Magda Ianculescu și doamna Livia Vrăbiescu. Pentru a-mi putea plăti lecțiile de canto, aveam nevoie de bani și m-am angajat la Ansamblul Rapsodia Română în cor, dar cântam de fapt într-un grup vocal de muzică populară și am interpretat rolul principal din opereta „O navă pleacă în larg” de Florin Comișel etc. Aveam și apariții sporadice la Televiziunea Română.
În 1972, am intrat în corul Radioteleviziunii și în același an am realizat, dintr-o glumă, o emisiune la televiziune. Ghinion sau destin? Emisiunea a fost văzută și apreciată de marele om de televiziune Tudor Vornicu, care mi-a spus că ar vrea să lucreze cu mine și că mă așteaptă la discuții și să fiu sigură că nu voi regreta pentru că munca din spatele scenei îți poate da aceeași satisfacție ca și cea de pe scena propriu-zisă, dacă o faci cu profesionalism. Emoționată de cuvintele acestui titan și dornică mereu de investigarea unor noi domenii și dorința de auto-depășire, m-au făcut să dau curs invitației domniei sale. Într-adevăr, munca în televiziune este fascinantă: descoperi în fiecare zi lucruri noi care te obligă să te auto-depășești. Ușor, ușor, visul de a ajunge la opera „La Scala” din Milano era tot mai departe pentru că tot timpul îmi era ocupat cu televiziunea. Astăzi a rămas un vis neîmplinit pentru că anumite lucruri nu se mai pot întoarce.
Sunt și astăzi călăuzită de aceeași trăire interioară, sete de cunoaștere și dăruire, și voi rămâne așa până voi închide ochii. Tot în 1972 am ajuns la „Crizantema de Aur” ca interpretă a unei romanțe de Al. Corfescu, prezentată în concursul de creație, care s-a clasat pe locul II. De atunci am rămas nelipsită de la multe ediții doar că în altă calitate: ca realizator de televiziune, membru în juriu, prezentă în organizare încă de la preselecție și difuzarea pe postul de televiziune. Aici am avut șansa să fiu alături și să îi cunosc pe marii înaintași ai genului: Ioana Radu, Mia Barbu, Dorina Drăghici, Ion Luican, Emil Gavriș, Gică Petrescu, sau compozitori celebri precum: Henry Mălineanu, Laurențiu Profeta, Aurel Giroveanu, Dan Mizrahy, oameni de adevărată cultură și profesioniști până în măduva oaselor. Fiecare minut petrecut cu ei era un prilej de învățăminte. Mi-aduc aminte cu mare plăcere de epigramele insinuante pe care și le trimiteau între ei în serile Festivalului „Crizantema de Aur”. I-am iubit și i-am apreciat, am realizat cu toții imagini document pentru Filmoteca Televiziunii Naționale și am fost răsplătită cu aceeași dragoste și dăruire.
„Crizantema de Aur” va trăi veșnic dacă vom ști să atragem la realizarea ei oameni de cultură, profesioniști care să știe să cântărească și să cearnă valorile, spre binele romanței și al slujitorilor ei.
